Convieţuirea la bloc, la comun, e, în mare măsură, un chin. Şi asta pentru că se găseşte câte un tâmpit care să te calce pe bătături. Iar această minune socialistă, mitul civilizaţiei urbane se duce dracului. Mă miram acum câţiva ani când vedeam în Germania că lumea migrează spre rural. Ziceam de ei că-s proşti, că habar nu au ce-i cu dânşii. Dar nu! Prostul eram eu. Pentru că acei omuleţi cu două creiere, denumiţi nemţi, fugeau de aglomeraţie, de mizerie, de trăitul la comun.
Am un meltean la etajul patru. Eu stau la trei. Acum câţiva ani mi-am renovat apartamentul, l-am făcut pe gustul meu. Logic, ca tot românul, am folosit şi plăci de rigips. Atât pe pereţi, cât şi pe tavane. Şi, cu toate astea, cu toate că am investit în apartamentul ală, la etajul patru, deasupra mea, am un meltean. Şi ce se gândeşte el într-o zi, acum un an şi jumătate cred… Să-mi redecoreze apartamentul. Cum nu putea să intre în casa mea fără acordul meu, melteanul a recurs la apă. Mi-a făcut inundaţie, mi-a turnat apă-n cap, m-a înveselit. Ahh… Uitam ceva. În acel apartament locuieşte maică-mea de ceva vreme.
Bun… Apa curge, maică-mea mă sună să-mi dea minunata veste, eu o iau repejor spre casă. Ca orice român care-şi apără proprietatea, m-am dus la el la uşa să-l rog a binecuvânta să închidă apa. Că nu era momentul potrivit pentru renovari. Dar, cu toate ca auzeam mişcare în casă, meltenoiul nu-mi deschide. Când m-am plictisit de bătut şi sunat la uşă am constatat că nu mai curgea apă-n casă la mine. Bun, am rezolvat primul pas. Urmează al doilea. Reparaţiile, pe banii meltenoiului. Mda… N-ai să vezi. Logic că se ferea de mine, logic că nu răspundea la uşă. Dar, am decis! Nu repar nimic din banii mei. Aştept până dau de el, că doar nu-mi cade tavanul în cap.
După o lună, hai o lună jumate, aveam să primesc o altă veste imbucurătoare. Nu, nu mi-a luat foc casa. Paradoxal, dar apa stinge focul. Şi da, melteanul iar mi-a făcut inundaţie. Dar, de data asta, mai profesionist. Daca prima oara nu mi-a futut decât un sfert din tavanul sufrageriei, acum, pe lângă sufragerie, a mai bulit şi o bucată din tavanul bucătăriei, dar şi a băii. Eh?! Nu-i aşa că ne distrăm?!
Istoria se repeta… Am mers la el la uşă, am sunat la telefon… Nimic! Niciun semn. Am chemat şeful de scară, că şi aşa stă pe acelaşi palier cu mine, şi i-am arătat lui rezultatele. Culmea, dar şefu’ de scară a putut da de meltenoi, chiar în aceeaşi seară şi a obţinut de la el promisiunea că-mi va repara totul, pe banii lui. Ei da… Păcat că nu a zis şi anul. Dar, m-am încăpăţânat şi mai tare. Pentru că era cât pe ce să-mi iau ţeapă prima dată, să repar stricăciunile şi să mă trezesc iar cu inundaţie, de data asta am decis să nu fac cumva aşa o prostie şi să aştept ziua în care mă voi întâlni cu el. Numai că a trecut un an şi ceva şi tot nu am reuşit să dau ochii cu melteanul.
Şi-am mai avut o inundaţie în baie, cu o ţeavă crăpată, culmea, tot de la meltean. Şi tot nu mi-a deschis uşa. Şi tot n-am reparat, dar am găsit o grămadă de sticle de 250ml de votcă în perete, pe unde-s ţevile. Şi-o vom ţine tot aşa ori până dă Dumnezeu şi mă întâlnesc cu el, ori până cedează rigipsul şi-mi cade-n cap. Şi atunci sunt sigur că ne vom întâlni.
