blogu' lu' Honey

La inceputul lui noiembrie anul trecut am iesit dintr’o relatie ce a durat 13 ani. Cu bune, cu rele, ca orice relatie, am crezut ca va dainui vesnic, ca acea persoana va fi a mea pentru totdeauna. Am trecut peste multe obstacole in viata, am reusit, de fiecare data, sa rezolvam totul si sa ramanem impreuna. Dar, povestea s’a sfarsit brusc, pe 1 noiembrie. Timp de cateva zile eram complet distrus… Eram ca un copil abandonat, care nu stia in ce directie s’o apuce. Dupa 13 ani, timp in care am ajuns sa ne cunoastem atat de bine, am ajuns sa ne obisnuim unul cu celalalt, sa ne cunoastem fiecare gest, fiecare dorinta, m’am trezit singur, al nimanui. Fiecare amintire, fiecare lucru din casa… totul imi aducea aminte de ea si ma rascolea intr’un mod in care, pana atunci, nu credeam c’o va face nimic.

Pe 24 noiembrie, am iesit la un suc cu un coleg de birou, cu prietena lui si cu inca o fata… Iesisem ca sa fac cunostinta cu acea fata… Totul era bine si frumos, numai ca nu eram eu. Nu’mi gaseam cuvintele, nu stiam ce sa discut cu ea. Eram ca la prima intalnire. Vroiam sa spun atat de multe, dar nu puteam. Ma simteam de parca mi’ar fi tinut cineva pistolul la tampla si ca, daca spun ceva aiurea, acea fata va fugi mancand pamantul. Am socializat putin, am facut schimb de ID’uri de mess si am plecat spre casele noastre. Tot in acea seara am discutat cu ea pe mess si a fost cea mai lunga discutie a mea de pana atunci. Nici nu credeam vreodata ca voi putea scrie atat pe mess.

Partea frumoasa e ca, in timp ce discutam pe mess, descopeream foarte multe lucruri in comun. Ascultam aceeasi muzica, ne placeau cam aceleasi chestii… Incepeam sa’mi revin si sa pot discuta mai liber… Incepeam sa ma indragostesc… Era o dragoste la prima vedere… Au urmat o serie de intalniri, la o cafea, la o maslina… Asta pentru a ne cunoaste mai bine.

Incer sa scurtez povestea si sa ajung cat mai repede in ziua de azi. Acea fata tocmai era la finalul unei relatii de 6 ani si, cu toate ca isi dorea sa fie cu mine, tot dadea sanse trecutului si se impaca cu fostul ei prieten. Pe 15 februarie am trecut peste tot ce a fost intre noi (inceputuri cu sfarsit rapid a unor relatii aiurea – 4 la numar) si am decis sa mai incercam odata. Pot spune, cu mana pe inima, ca nu’mi pare rau deloc si sunt fericit ca am acceptat sa mai incercam odata.

Raluca, ca asa o cheama, a reusit sa starneasca in mine niste sentimente pe care nu credeam ca le poate simti un om. Cand sunt cu ea ma simt atat de bine incat nimic altceva nu conteaza pentru mine. Daca as putea, as sta 24 din 24, 7 din 7 cu ea. As sta nonstop in preajma ei si m’as simti mereu la fel de bine. Suntem ca doua suflete pereche, ne completam in cel mai frumos mod. A ajuns sa insemne enorm de mult pentru mine si alaturi de ea vreau sa imbatranesc. Alaturi de ea vreau sa’mi intemeiez o familie, alaturi de ea vreau sa vad cum ne cresc cei doi copii pe care ni’i dorim. Alaturi de ea vreau sa fac totul.

Si… Precum spuneam. Dragostea e cea mai frumoasa boala. Atunci cand am crezut ca am pierdut totul, de fapt am castigat. Am castigat o persoana care nu credeam ca poate exista in lumea asta, o persoana langa care sa ma simt cum nu m’am simtit niciodata. Si da, nu’mi este frica sau rusine sa recunosc. O iubesc, o iubesc si o respect enorm. Si ea este si va ramane aleasa inimii mele. Cu toate ca mai exista, inca, mici dispute intre noi, sunt sigur ca alaturi de ea imi va fi cel mai bine… Raluca a reusit sa ma faca as zambesc atunci cand nici nu mai stiam ce inseamna asta, ea m’a facut sa cred ca mai exista dragoste adevarata, ea mi’a aratat ce frumos e sa fi din nou indragostit, ce frumos e sa iubesti cu toata fiinta.

Asta’i, pe scurt, povestea mea de dragoste. Si, o mai spun odata… Raluca, te iubesc! Si multumesc pentru ca m’ai imbolnavit… Dragostea e chiar e cea mai frumoasa boala.